Media Expres

Timp liber -- Data și ora publicării: 07.10.2025 04:17:37

O călătorie în epoca aburului la Muzeul liniei ferate Hoorn- Medemblik

// de Mihai Pavelescu //

Să pășești pe peronul gării Muzeului din Hoorn este ca și cum ai păși printr-un portal în timp. Aerul miroase a cărbune și metal încins, un miros care vorbește despre puterea brută a aburului și despre o epocă apusă a minunilor industriale devenite acum istorie. Vizita mea din septembrie 2025 nu a fost doar un tur; a fost o experiență concretă în istoria vie a căilor ferate olandeze, ghidată de voluntari pasionați care mențin în viață mașinile de fier care pufăie abur, scot fum și ard cărbune.

Ghidul meu, o englezoaică pensionară dar nici pe departe "la pensie", voluntară la muzeu, a clarificat imediat un detaliu ce părea straniu: tram – tramvai și nu Train – tren, pentru că este oficial un "tramvai cu aburi", nu un tren cu aburi. Motivul constă în istoria liniei dintre Hoorn și Medemblik, care a fost întotdeauna o cale ferată ușoară, clasificată în Olanda ca linie de tramvai. Este o distincție ciudată pentru noi, care avem Mocănița, dar care nu i-am zis niciodată tramvai – acesta din urmă fiind asociat mereu la noi cu urbanizarea și străzile localităților mai mari. Este caracterul local unic al acestei căi ferate.

De asemenea, ghidul nostru a risipit rapid un mit comun: locomotivele de aici sunt cu adevărat, 100% alimentate cu aburi, nu modificate în secret pentru a funcționa cu petrol, o întrebare pe care o pun mulți vizitatori.

-- Giganții de fier: un tur al colecției --

Inima muzeului este colecția sa de locomotive, fiecare cu o poveste unică. Turul a început cu cea mai veche din colecție, un "Mark 1 tip cutie" din 1881. Locomotiva cu designul său pătrățos a fost un produs curios al timpului; roțile și piesele în mișcare erau ascunse intenționat sub o carcasă pătrată de fier negru, pentru a nu speria oamenii și animalele care nu erau obișnuite cu mecanismele amenințătoare care prindeau o viteza... doar cu puțin mai mare decât mersul pe jos.

Designul, însă, s-a dovedit a fi fatal și defectuos, deoarece oamenii nu puteau sesiza clar mișcarea și mergeau în fața trenului fapt care nu a înlăturat accidentele. O versiune îmbunătățită "Mark 2" avea un cazan metalic și roțile la vedere, dar era cuplată cu vagoane care nu aveau pereți laterali, ceea ce i-a adus porecla sumbră de "ucigașul", deoarece pasagerii chercheliți puteau cădea cu mare ușurință din tren.

Vedeta de necontestat a colecției, însă, este "Bello", o locomotivă frumoasă, cu cupola sa mare de alamă, care este mândria muzeului. Ea și-a câștigat numele de la un clopot cu aburi distinctiv, pe vremuri, sătenii auzeau clinchetul său în depărtare și anunțau: "Vine Bello". Bello are un grătar de foc basculant unic, care permite echipajului să arunce cu ușurință focul în groapa cu cenușă, la sfârșitul unei călătorii - o caracteristică pe care nicio altă locomotivă din colecție nu o are.

Alte locomotive din atelier, aflate în renovare sau funcționale spun povești diferite. Există o locomotivă numărul 30 de culoare verde deschis, care este supusă în prezent unei verificări a cazanului după peste 40 de ani, exisând indicii legate de fisurarea acestuia. Există o altă locomotivă roșie pe care echipa spera să îl pună în funcțiune pentru "Expresul de Crăciun" și un mic cap tractor diesel verde, folosit pentru manevrarea vagoanelor în curtea micului depou al Muzeului.

-- Arta restaurării --

Dedicarea pentru autenticitate a echipei de la muzeu este admirabilă. Principala linie de activitate în prezent este procesul de restaurare, care durează mai mulți ani, al celor trei vagoane originale ale lui Bello. Căutarea acestor vagoane i-a condus într-o fermă unde unul era folosit drept coteț de găini. Un alt vagon a fost găsit servind drept casă de vacanță, cu o toaletă și un pat improvizate dar care a păstrat o parte din geamutile originale din secolul 19.

Echipa de restaurare a trebuit să reînvețe meșteșuguri vechi, cum ar fi utilizarea niturilor în loc de piulițe și șuruburi la asamblarea diferitelor componente. Niturile nu se slăbesc în timp cu vibrația constantă a vagoanelor pe șine. Acest detaliu mi-a atins o amintire personală, deoarece am văzut astfel de tehnologii vechi încă în uz în timpul copilăriei mele în România, în anii 1970. Bunicul avea în lada cu scule ciocanele speciale și cleștii cu care se băteau niturile.

Pentru vagoane, au găsit o bucată originală de tapet și au făcut mai multe role pentru a se potrivi perfect. Totul este făcut cu o grijă meticuloasă, de la pictarea manuală a logo-urilor la aplicarea mai multor straturi de vopsea cu o rolă mică.

-- Creierul mecanic: O vizită la cabina impegatului de mișcare --

Turul s-a încheiat cu o vizită la cabina de semnalizare, centrul nervos al căii ferate. Aici, un alt voluntar, un inginer software la Aeroportul Schiphol în viața sa de zi cu zi, ne-a explicat sistemul pur mecanic care menține linia în siguranță.

Întreaga operațiune este controlată de o serie de pârghii și manete mari, codificate pe culori. Pârghiile albe și albastre schimbă macazurile, în timp ce pârghiile roșii controlează semnalele. Mișcarea este transferată printr-o rețea de fire de oțel care se întind de-a lungul șinelor. Sistemul are un mecanism ingenios de interblocare mecanică care face fizic imposibilă comiterea unei greșeli; de exemplu, nu se poate seta un semnal pe "liber" dacă trecerea la nivel cu calea ferată din față este deschisă.

Clădire cabinei de semnalizare, cu un etaj înalt care permitea vizibilitatea de jur-împrejur peste vagoane și locomotive, are ea însăși o poveste. Datează din 1894 și a fost situată inițial în partea de est a Olandei. Când calea ferată națională și-a computerizat sistemele, în janii 1980, muzeul a dezasamblat cu grijă clădirea, a mutat-o la Hoorn și a reconstruit-o pentru a păstra această bucată de istorie.

-- O punte între națiuni și între pasiuni --

Ceea ce face cu adevărat special muzeul este elementul său uman. Este condus aproape în întregime de voluntari care își pun sufletul în aceste mașini. Experiența din Olanda mi-a dat o idee: să conectez muzeul cu muzeele feroviare din România. Sunt sigur că unele dintre vechile locomotive cu aburi pe care mi le aminteam din tinerețe - care circulau lângă București până în 1975 - ar putea încă exista pe undeva. Poate cineva deține piese de schimb sau cunoștințe care ar putea fi schimbate cu muzeul din Olanda.

Părăsind muzeul, am simțit admirație pentru acest sanctuar al aburului. Este un loc în care istoria nu este doar expusă în spatele sticlei; este renovată, pornită, întreținută cu dragoste și trimisă să pufăie pe șine, totul datorită unei comunități dedicate care menține în viață spiritul “tramvaiului” cu aburi.
(MEDIA EXPRES)